Viata ca o cafea buna

Un grup de oameni de succes în apogeul carierei lor, toti avand joburi si pozitii de vis, masini si case, au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cat de stresanta si obositoare e viata zi de zi.
Profesorul i-a întrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a întors din bucatarie cu un vas mare plin cu cafea şi o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratand normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.
Cand toti aveau cate o ceasca de cafea in mana , profesorul le-a zis:
"Daca ati observat , fiecare dintre voi a pus cafea in cate o ceasca scumpa si fina,  lasand cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreţi ceea ce e mai bun în viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care il aveti zi de zi.
 Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. In cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau, în alte cazuri, nu putem vedea ce e de fapt inauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi, inconstient, ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Şi apoi ati inceput sa va uitati la ceasca celuilalt gandindu-va ca e mai frumoasa decat a voastra.
Viaţa e ca o cafea buna: jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia în societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne trăim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, poztia în societate si banii nu înseamnă viata. Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce inseamnă viata. Din contra, majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.
Cateodata concentrandu-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.
Savurati cafeaua, nu cestile! Cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai fericiti oameni stiu sa se bucure cat mai mult de ceea ce au, acolo unde au, in momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa!"

Asa ca... dimineata, cand ne vom savura cafeaua, si ne vom  aduce aminte de aceasta povestioara , macar in acele clipe ar fi bine sa constientizam, cat de profunda si fascinanta este viata.Sa ne bucuram de simplitatea si de puritatea ei,  eliberandu-ne de lanturile sufletesti ale rautatii,invidiei si geloziei. Numai daruind vom fi fericiti.Numai dorindu-le celor din jur numai bine vom avea o viata demna si implinita.
Nu trebuie decat sa ne oprim putin din goana nebuna a fiecarei zile si sa asteptam sa ne prinda din urma sufletul.Pentru ca dragul de el, el  gafaie mereu  in urma noastra, incercand sa ne sopteasca la ureche:"SIMTE!IUBESTE!
BUCURA-TE!  TRAIESTE FIECARE CLIPA , TRAIESTE FIECARE MOMENT!" 
Pofta buna la cafea si sa aveti parte de momente cat mai frumoase!
Rodica Franyi

Voi aveti asteptari de la oameni?

De ceva vreme ma gandeam la ce spunea mama lui Forest Gump : 
„Viaţa este ca o cutie de bomboane de ciocolată. Nu se ştie niciodată ce se va primi."
Si daca stam bine sa ne gandim asa si e...
Fiecare zi, care vine iti aduce , cate o surpriza fie placuta, fie neplacuta si sigur undeva acolo sus sunt randuite pentru tine, dar au sensuri si mesaje. Important este ca sa le deslusesti si sa stii ce sa faci cu ele.Dar oare stii?
Sunt situatii cand prezenta omului potrivit la momentul potrivit poate face si desface anumite lucruri, pe care noi din pacate nu suntem in stare sa le dezlegam singuri.
Oameni, oameni, oameni…, care te dezamagesc si oameni,  care te uimesc.Complicat, nu? Uneori avem asteptari prea mari de la unii oameni din viata noastra si care de multe ori ne dezamagesc, dar asa e omul,trecator, cu bune si rele si poate ar trebui sa cerem mai putin si sa asteptam sa vedem ce ne rezerva viata…pentru ca pentru fiecare dintre noi rezerva ceva. Daca am sti de la inceput ce ni se pregateste am fi poate dezamagiti si ar deveni plictisitor si monoton…Chiar si lucrurile, care ni se intampla din cauza unor oameni pot fi rezolvate cu ajutorul altor oameni si astfel stim cu cine si in cine sa ne bazam si increde.Si cum orice sut in fund e un pas inainte tot ceea ce e rau se transforma pana la urma in bine si ajuta la maturizare si face parte din ceea ce se numeste ..."viata,cu bune si rele".Oricum, singuri pe pamant nu putem trai, avem nevoie de oameni in jurul nostru si altii care au nevoi de noi la un moment dat.
Fiecare dintre noi lucreaza la transformarea si evolutia proprie si asta e treaba individuala, dar imi imaginez ca totusi functionam, interactionam unii pentru altii asa cum face lantul este pentru bicicleta , suntem intr-un angrenaj toti. Suntem rotite, nastem anumite procese, declansam procese , ca celalat sa poata creste, sa se poata implini. Asta se face foarte simplu,in tacere, fara orgoliu, fara a astepta nimic,nimic…
Dar oare chiar asa se si intampla?...Nu stiu...
Voi ce parere aveti?
Rodica Franyi

Ursuletul meu de plus

A fost o data un ursulet de plus. El s-a bucurat nespus de mult, cand a ajuns pe un raft din magazinul “Universul copiilor”, ( de care multi dintre noi isi aduc aminte cu oarecare nostalgie), alaturi de alte jucarii. Privea zambitor pe toti cei care intrau in magazin, pe copiii care alergau printre rafturi de la o jucarie la alta, pe parintii, care cercetau incruntati jucariile asezate in raft. Au trecut multe zile in care vedea cu invidie cum alte jucarii erau luate din raft de parinti si copii. Nici nu si-a dat seama cand a fost luat de pe raft si aruncat in cosul mamei.Nu s-a plans insa ca ar fi fost tratat urat sau ca l-ar fi durut. Ba chiar era fericit in acele momente. Stia ca il asteapta o viata noua, stia ca avea sa devina jucaria cuiva.

A fost pus intr-o sacosa si apoi a fost aruncat pe bancheta din spate a Moskvici-ului parintilor mei. Desi nu vedea nimic, cel putin aici statea comod, mai comod decat statuse vreodata. Era un nou inceput.

Nu dupa mult timp, a fost purtat pana in camera mea, unde a fost scos imediat din sacosa. Soarele, care intra pe fereastra l-a lovit drept in fata si l-a facut sa se strambe putin, de parca ar fi vrut sa faca cuiva cu ochiul. In clipa aceea a auzit un ras zglobiu si o fetita, cu parul scurt,  tuns baiteste, care  s-a repezit si l-a luat in brate. Ziua aceasta a fost una dintre cele mai frumoase zile ale copilariei mele.

Ursuletul  a devenit pe loc jucaria mea preferata. Il luam cu mine  prin toata casa, nu ma  dezlipeam  nici o clipa de el. Il tineam in brate in timp ce ma uitam la televizor, il luam cu mine cand mergeam la plimbare ,  iar noaptea il asezam pe perna,alaturi de mine.

El era doar fericit. Ca isi gasise gasise o prietena,  parca cea mai buna din cate ar fi putut intalni. Era fericit si zambea.

Cu timpul insa, cu trecerea anilor,  ursuletul de plus si-a reluat locul pe un raft, dar de data asta in biblioteca mea. Pana la urma se putea considera un norocos. In timp ce multi copii isi distrug efectiv jucariile, le rup mainile, picioarele, le scot ochii, el a ramas intreg.

Chiar l-am imbracat cu sortuletul meu din gradinita si i-am pus o funda rosie la gat.Si acum il privesc cu multa dragoste, il prafuiesc de praf , ii arunc o privire gingasa si ii dau un pupic. Zambetul sau a ramas nealterat cu trecerea timpului. Este masca lui. Si eu zambesc. E insa masca mea. Tu cum te purtai cu jucariile tale? 

Rodica Franyi

E toamnă şi pot visa din nou…

Vara a trecut, cu toate culorile vii si cu prosptimea-i specifică, iar toamna si-a intrat pe deplin in drepturi. Gandul ca maine voi gasi copacii mai dezveliti ca azi , gandul ca maine va ploua ma intristeaza. Ploile toamnei sunt atat de reci,incat sunt convinsa, ca pamantul chiar sufera, il cuprinde dorul de zilele fierbinti de vara.
Totusi nu ar trebui sa privesc doar “partile negative” ale toamnei, ar trebui sa vad si o parte din frumusetea si farmercul ei. Ceea ce ador toamna, este o plimbare prin parc, alergand cu piciorul dupa frunze, cand soarele iti incalzeste spatele, cu ultimele sale forte,  cand frunzele vin una alta de sus si te lovesc atat de sec.Acolo jos, pe pamant, frunzele devin un amestec de culori: portocaliu, rosu, cărămiziu, maroniu, verde, galben, culori,  care nu au cum sa nu iti sara in ochi, Sunt culori nemaiintalnite până în această perioadă, o bogatie de forme, o atmosfera fascinantă.Dar la un moment dat, o adiere rece , care a a trecut pe langa tine  si ajunge acolo sus , unde mai sunt doar cateva frunze,  iti da de stire ca plimbarea e pe sfarsite.  Apoi vezi cum soarele apune si te anunta ca s-a mai sfarsit o zi , iar raceala care devine din ce in ce mai ascutita , aerul rece  te face sa te grabesti spre casa.Si asta nu ca ar fi frig afara , dar nu poti suporta raceala cu care te trateaza.
Te duci acasa , si iti revii cu un ceai fierbinte baut langa geam.Te uiti cum a disparut verdele crud , cum a fost inlocuit de acel ruginiu in diferite nuante.Si iar ma gandesc la vremea rece de afara, la ceata,  care se lasa.

Si totusi nu pot sa nu  iubesc toamna. Toamna parca ne face mai buni , mai tandrii , poate si mai generosi acum depinde de starea in care te gaseste.

Important ca e toamnă şi pot visa din nou…

Rodica Franyi

E vremea unui ceai....

Ploua...ploua si e frig ...vremea aceasta e tocmai potrivita  sa savuram un ceai alaturi de o carte buna sau stand la o poveste cu o prietenele.E vremea ceaiului ...si pentru ca se apropie ora 5, am putea numi momentul "Five o' clock", ceea ce ma duce cu gandul la Anglia, la acea traditie pretentioasa, aristocratica, intesata de reguli adesea complicate. Citeam undeva, ca traditia "ceaiului de la ora 5" avea sa apara in secolul XIX. Povestea spune ca o anume Anna Maria Stanhope, Ducesa de Bedford si una dintre preferatele Reginei Victoria, a fost cea care a inceput, dupa ora patru, sa bea ceai cu biscuiti. Ideea i-a placut si in scurt timp si-a invitat prietenele sa i se alature, pentru o masa frugala, completata din belsug cu ceai. Mult ceai. Alaturi de prajituri, fursecuri, tartine cu unt, dulciuri de tot felul, inclusiv unele cu arome exotice. Atmosfera era suficient de placuta, iar invitatii se simteau grozav, asa ca nu a durat mult pana cand si celelalte doamne sa preia ideea si sa faca primii pasi spre traditie. 
Asa ca va invit sa va binedispuneti  la o cana de ceai .
Dupa amiaza placuta cu iz de menta, tei sau orice alta aroma ce va face placere.
Rodica Franyi

Multumesc, prietena draga

“Auzi …tu de ce nu mai scrii pe blog?...Vad ca nu ai mai scris de anul trecut din vara…de ce nu te apuci din nou?...” sunt cuvintele,  cu care a inceput dialogul, intre mine si o buna prietena de-a mea, pe nume Nora. 

Nu o cunosc de foarte multa vreme, insa nu mi-a luat mult timp, sa o cunosc, sa imi dau seama ca este un om deosebit , cu multe calitati demne de invidiat  si astfel a castigat increderea si aprecierea mea.Si cand aceste cuvinte  au venit din partea unui prieten (chiar daca la inceput mi s-au parut a fi spuse  pe un ton "dojenitor", m-au pus pe ganduri , si uite asa am stat un pic , si mi-am zis”de ce nu?"si asa m-am hotarat sa ma reapuc de blogareala, sa fac un lucru ce imi face placere, de ce sa mint la urma urmei.

Asa ca iata-ma cu un blog nou, cu o mai mare incredere in mine, in fortele mele, Poate si pana acum simteam asa, dar nu credeam sau nu voiam sa cred acest lucru. Asta simt astazi, acum. Sunt ceea ce sunt. Si imi permit.La urma urmei cred ca putini dintre noi stiu ceea ce sunt cu adevarat. Putini dintre noi se iubesc pe ei insisi, cu bune si cu rele. Putini ne dam voie sa fim noi insine , ne acceptam asa cum suntem: stangaci uneori, prea puternici alteori, mici si slabi in fata problemelor, umflati artificial de ego la serviciu, in firma, in fata prietenilor….Putini ne dam seama ca toti suntem suflete unice, demne de iubire, libere sa-si traiasca experientele….Trebuie cateodata, sa facem ceva bun  pentru noi.Sa incepem prin a ne privi adanc in ochi. Pret de cateva minute cuminte in fata oglinzii sa ne uitam in suflet. Nu va e dor de el? Nu va e dor sa faceti lucruri care va  aduc bucurie? Oare nu ne-am  saturat sa alergam dupa nimic? Puterea, casele, masinile, femeile siliconate, barbati cu carduri platinum, profesii ucigatoare, adrenalina la ce folosesc daca nu avem grija de sufletul nostru, nu ii dam ceea ce ii face placere?

"Dacă nu intri înăuntrul tău, rămâi pe dinafară" spunea Neale Donald Walsch, 

asa ca... din suflet   voi scrie , si sper sa nu  dezamagesc...

Iti mutumesc prietena mea, 

Rodica Franyi